Crestinismul este “religia intemeiata pe invatatura, persoana si viata lui Iisus Christos” (cf.Dict. Le Robert, 1992), care este Calea, Adevarul si Viata; nimeni nu vine la Tatal decat prin El (Ioan 14:6). Din punct de vedere istoric, nasterea acestei religii a avut loc in secolul I, in Imperiul Roman, conform marturiei unor istorici latini precum Tacitus, Suetoniu si Pliniu cel Tanar, scriitor si guvernator al Bitiniei. Cel care a descris aparitia si extinderea acestei religii a fost un istoric evreu, credincios Romei, Flavius Josephus. Dar, in primul rand, putem cunoaste originea crestinismului din scrierile elaborate pe vremea primelor generatii de crestini, in special a discipolilor lui Iisus Christos, cunoscute ca Noul Testament, recunoscut ca “Sfanta Scriptura” impreuna cu Vechiul Testament, pe care crestinii il au in comun cu evreii.
(Mai multe despre aceasta in capitolul “Iudaismul”). Dar, Vechiul Testament este citit de crestini, in mod crestinesc, dupa exemplul lui Iisus Christos, care in ziua Invierii, explica ucenicilor Sai, incepand “de la Moise si de la toti proorocii, si le-a talcuit, in toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Apoi le-a zis: “Iata ce va spuneam cand inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre Mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi” (Luca 24:44). Deci, exista o continuitate in ceea ce priveste continutul celor doua Testamente, iar un crestin nu se poate limita numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Revelatia lui Dumnezeu, pe care o avem in Noul Testament, nu poate fi rupta de cea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea; pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiul Testament a fost cu adevarat Cuvantul lui Dumnezeu; de altfel, in Noul Testament este citat Vechiul Testament de peste 1000 de ori. Cele doua Testamente, ca tot unitar, se imbina armonios in Biblie, Sfanta Scriptura a crestinilor.
Iisus Christos a exprimat Legea lui Dumnezeu prin tema iubirii de Dumnezeu si de semeni (Matei 22:34-40). Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor Zece Porunci, sunt si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Noul Testament proclama ca mantuirea nu se poate dobandi printr-o simpla ascultare a Legii, caci Iisus Christos este sfarsitul Legii si neprihanirea tuturor celor ce cred (Romani 10:4). Aceasta nu inseamna ca Christos a desfiintat Legea divina, ci doar ca El a pus capat neprihanirii prin faptele Legii; aceasta neprihanire vine numai prin Domnul Iisus, iar mantuirea prin marturisirea credinciosilor ca Iisus este Domn si credinta ca Dumnezeu L-a inviat pentru mantuirea credinciosilor Sai (Romani 10:9). Sa mai spunem ca in Epistola catre Evrei este precizat ca Noul Testament este implinirea profetiei din Vechiul Testament (Ieremia cap.31), care anunta stabilirea Legamantului cel Nou.
In timp ce Vechiul Testament presupunea numeroase jerfe, arderi si altele, in Noul Testament singura jertfa necesara si suficienta este cea a lui Iisus Christos. De la un capat la altul al Bibliei, regasim ca singura posibilitate ca omul sa primeasca mantuirea lui Dumnezeu – credinta. Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa primeasca Biblia drept Cuvant al lui Dumnezeu; dar ea poate fi primita astfel, numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvant.
Mijlocitorul Noului Legamant
Lumina si viata a lumii, Iisus Christos ni se infatiseaza ca mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (Ioan 14:6). Invierea si viata vesnica sunt un dar al iubirii Tatalui, oferit de Christos, intru Sfantul Duh. Putem fi mantuiti numai prin credinta, care este Darul lui Dumnezeu, prin rascumpararea pacatelor noastre de catre Jertfa lui Iisus (Romani 3:24). Credinta crestina spune ca Iisus il mantuieste pe om din pacat, din moarte si din rau. Mantuirea apare astfel ca Rascumparare, Iisus cerandu-i Tatalui sa-i ierte pe oameni; mantuirea mai apare ca viata vesnica, deoarece Iisus Christos a inviat din moarte, din care Dumnezeu il slobozeste prin puterea Sfantului Duh “datator de viata”, acelasi Duh care L-a inviat pe El va invia si oamenii care in viata pamanteana il vor fi primit ca pe o samanta de viata vesnica; fiindca iubirea lui Dumnezeu ne trece “din moarte in viata” (1Ioan 3:14). In fine, Iisus Christos vesteste Imparatia lui Dumnezeu celor care stiu sa o primeasca, acceptand ca Dumnezeu sa domneasca in inimile lor, prin poruncile iubirii Sale.
Esenta crestinismului este Iisus Christos, Sacrificiul Sau si cele doua porunci ale iubirii: pentru Dumnezeu si pentru aproapele nostru. Iubirea, credinta si speranta sunt darul lui Dumnezeu pentru crestini, revarsate in inimi prin Duhul Sau. Orice “ucenic” care-L iubeste pe Christos trebuie sa-L imite; viata, gesturile, vorbele, atitudinile lui Christos, admirate in Evanghelii, constituie regula de comportare pentru orice crestin.
Sacramente, rugaciuni, sarbatori la crestini
Numim “sacramente” gesturile insotite de cuvinte: riturile care insotesc viata crestina. Aceste rituri includ elemente materiale ale vietii, deoarece omul este o fiinta trupeasca; ele sunt: apa, painea, vinul, untdelemnul, pe care insusi Iisus Christos le-a folosit in timpul slujirii sale pamantesti. Dintre aceste sacramente numim botezul, prin care omul atasandu-se de Christos, incepe o viata noua. Prin Botez, crestinul traieste invierea lui Iisus si prin confirmare, el primeste darul Duhului Sfant. Iertarea pacatelor si miruirea bolnavilor, sunt altele dintre sacramente. De asemenea, Euharistia – cuvantul inseamna “aducere de multumiri” – instituita de Iisus la ultima Cina, care vesteste jertfa Sa pe cruce. Alte sacramente: hirotonisisrea si casatoria. Liturghia crestina, duminica-ziua Domnului, Pastele-Invierea Domnului, saptamana Patimilor, Craciunul- nasterea Domnului si Boboteaza, momentul cand Mantuitorul s-a aratat magilor natiilor pagane, sunt sarbatori crestine. Pe parcursul istoriei s-au adaugat si altele la acest calendar initial. Rugaciunea crestinilor este “Tatal Nostru” (Matei 6:9-13). Semnul crucii este insemnul propriu crestinilor; el aminteste concret de tainele credintei crestine: taina lui Dumnezeu, care este Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Ea este simbolul supliciului mortii, jertfirea pentru impacarea pacatosilor cu Dumnezeu.
Daca am vorbit despre crestinism, asa cum a fost el instituit de catre Iisus Christos si transmis noua prin apostoli si scrierile lor, vom vedea in continuare ce s-a intamplat mai tarziu.
Biserica Rasariteana si Biserica Apuseana
Cei care l-au insotit pe Iisus Christos, apostolii, au fost cei trimisi in intreaga lume spre a aduce noi discipoli. Apostolul Petru a proclamat Evanghelia ca pe vestea cea buna a invierii lui Christos. Cei botezati alcatuiesc prima Biserica din Ierusalim. Daca in primele doua secole crestinismul n-a fost recunoscut ca religie, sub imparatul Constantin, in anul 313 d.Chr., crestinii primesc drept de libera practica a cultului lor. Urmeaza cateva concilii locale ale episcopilor. In timp, divizarea istorica a teritoriilor a influentat si dezvoltarea ulterioara a Bisericii. Astfel, in Rasarit, imperiul de limba si cultura grecesti, unde Biserica era sub autoritatea patriarhului ecumenic; iar in Apus, imperiul de limba si cultura latine, unde Biserica era sub autoritatea papei. In anul 325 d.Chr. se reuneste la Niceea conciliul ecumenic la care vin reprezentanti din toate regiunile imperiului, cele din Rasarit si cele din Apus, prezidat de imparat, care nu intervine in dezbateri. Atunci a fost condamnata doctrina lui Arias (arianismul) si se adopta ca “simbol al credintei” Crezul. Urmeaza alte cateva concilii ecumenice, care nu reusesc sa impace spiritele si sa restabileasca comuniunea Bisericii si, astfel, se naste schisma intre Biserica rasariteana si cea apuseana.
De-a lungul istoriei au loc periodic astfel de “schisme”, generate de disensiuni teologice, care scot la iveala gravele neintelegeri asupra autoritatii supreme si a exercitarii sale in Biserica. Urmeaza excomunicari reciproce, sosirea in Rasarit a cruciatilor din Apus. Aceste evenimente tragice duc la o prapastie intre Biserica rasariteana si Biserica apuseana, acestea separandu-se; in Apusul latin, Biserica se va numi “catolica” iar in Rasaritul grec “ortodoxa”. Incepe o lunga perioada de framantari
Reforma protestanta
Luther si Calvin. Originea istorica a reformei nascuta in sanul Bisericii catolice o gasim in cateva date mai importante: anul 1517, cand Biserica catolica emite “indulgentele” atat de cunoscute, pe care Martin Luther le condamna prin cele “95 de teze” care provoaca polemici aprinse. Excomunicat in 1520 si refugiat la castelul lui Frederic Inteleptul, print elector de Saxa, Luther scrie acolo principiile teologice ale protestantismului (dar “protestanti” sunt numiti pentru prima data abia in 1529 cand o dieta ii condamna pe protestanti).
Daca Luther a fost initiatorul Reformei in Germania, pentru Franta, Anglia si Elvetia, acesta a fost Calvin. Acest al doilea om al Reformei, din tinerete era protestant, adept al ideilor lui Luther. Considerat “eretic” Calvin fuge in Franta, apoi la Geneva, unde joaca rolul de consilier spiritual pentru instaurarea reformei in Franta, Anglia si Elvetia. Reforma lutherana si calvina se circumscrie intr-un rastimp de 40 de ani – din 1520 pana in 1560, cand sunt fixate granitele care nu vor mai fi modificate pana astazi.
Bisericile protestante
Tot in Franta, sub protectia Margaretei de Navarra, se naste miscarea evanghelica. Mergand mai departe in istorie, libertatea de cult pentru bisericile protestante este prevazuta explicit in constitutia de la 1791. Biserica s-a despartit de stat definitiv abia in 1905. Pe langa Biserica catolica, avem acum biserica lutherana, calvinista, evanghelista, acestea din urma sunt numite cu titlul generic de biserici protestante. In Anglia se naste biserica anglicana si, mai tarziu, baptismul. La inceputul secolului trecut apar biserica penticostala, cu o raspandire mai mare in America Latina; menonitii, care se trag din anabaptistii secolului al XVI-lea si care refuzau botezul copiilor, practicand doar pe cel al adultilor. Metodistii se trag din biserica anglicana. Sa amintim Armata Salvarii, infiintata in Anglia, bazata pe cei 3 S: supa, sapun, salvare (mantuire), ai carei membri pot fi de orice confesiune.
In timpurile moderne, dupa secolul al XX-lea, exista insa numeroase alte culte, confesiuni, biserici si zisele secte. La randul lor Biserica catolica si Biserica ortodoxa sufera cateva “desprinderi” despre care vom mai vorbi.
Radu Botez – parapsiholog – Senior Editor
Co-autor a Ediţiei de colecţie: “Între psihologie şi parapsihologie” – click aici
www.parapsiholog.ro
*Seria completa poate fi citita aici:
I. Crestinismul – Citeste
II. Iudaismul – Citeste
III. Islamismul – Citeste
IV. Hinduismul – Citeste
V. Buddhismul – Citeste