La 17 ianuarie, in toate traditiile crestine, este praznuirea Cuviosului Antonie cel Mare. Acesta a trait intre anii 251-356 d.Chr. si este socotit in traditia monastica drept incepatorul vietii calugaresti si – impreuna cu Pahomie cel Mare – intemeietor al monahismului. Nascut in satul Coma – Egipt din familie de crestini si murindu-i parintii pe cand el avea 20 de ani, si-a impartit averea si, ascultand cuvantul Evangheliei (Matei 19:21), s-a retras in singuratate. In anul 286, la varsta de 35 de ani se asaza la marginea desertului, pe malul drept al Nilului, unde va mai sta 20 de ani in pustnicie, pana in anul 306, cand devine parintele spiritual al multor calugari din diferitele “colonii monastice” din deserturile Egiptului, dintre care, cele mai vestite fiind Nitria si Schit.

In anul 312, se asaza si traieste pe muntele Kolzim, nu departe de malul Marii Rosii, unde astazi se afla manastirea ce-i poarta numele, facand in acest timp si o calatorie la Alexandria, iar apoi, in anul 356 s-a mutat la Domnul. Astazi, exista o colectie de 7 scrisori, scrise de mana Cuviosului, a caror autenticitate nu este pusa la indoiala de nimeni; pe langa acestea mai sunt si altele.
“Viata lui Antonie” a fost scrisa imediat dupa moartea sa, de catre Atanasie al Alexandriei, devenind unul dintre textele fundamentale ale literaturii monastice, atat in Orient, cat si in Occident. Iata unul dintre cuvintele de inalta spiritualitate care ne-au ramas de la Cuviosul Antonie cel Mare: “Adevarat ai zis, Doamne, ca rautatea veche nu poate fi bunatate noua si incepatorul rautatilor nu se face facator de bunatati noi“.

REDACTIA