A fost odata un om foarte necajit. De foarte tanar a suferit de o multime de boli, dar a rabdat cu demnitate toate suferintele, nepierzandu-si nici macar o clipa speranta ca se va vindeca.
Si anii au trecut, omul a inceput sa imbatraneasca si de vindecat tot nu se vindeca, indiferent de eforturile pe care le facea. Mai in gluma mai in serios, oamenii il intrebau “De unde atata rabdare? Mai ai, mai ai?”
Intr-o zi a fost vizitat de catre preotul satului. Fara a astepta prea mult parintele i-a spus :
– Te cunosc de o viata. Ai suferit ca nimeni altcineva, dar te-ai deosebit de ceilalti nu prin asta, ci prin calitatile pe care le ai. Esti cel mai bun exemplu de rabdare si buna-credinta. Cum ai reusit? Te rog, invata-ma si pe mine, ca la randu-mi, sa-i pot invata pe altii.
– Parinte si eu m-am maniat pentru neputintele mele, dar intr-o noapte am avut un vis. Se facea ca o multime de ingeri impleteau o minunata coronita. “Pentru cine faceti aceasta coronita?” i-am intrebat. “Pentru tine” le-a fost raspunsul. “Si cand va fi gata?” i-am intrebat curios. “Cand vei fi rabdat de ajuns” le-a fost raspunsul. Din acea noapte, eu am hotarat sa am rabdare, in primul rand cu mine si ceva mai multa cu altii.
Multumind Divinitatii ca a fost ales doar sa-i indrume pe altii si nu sa exemplifice semnificatia rabdarii prin suferinta, parintele a plecat ingandurat. Stia mai demult timp proverbul “cu rabdarea treci marea”, dar abia acum a inteles ca rabdarea este o floare foarte rara care nu creste in gradina tuturor…
Ce ar mai fi de adaugat?

Ca lectia rabdarii nu trebuie doar invatata. Si cum ar putea fi invatata mult mai usor? Vazand si facand. Vazand pe cine? Pe cei care isi asuma cu demnitate existenta, demonstrand in ciuda neputintelor lor, ca rabdarea este puterea celor, pe care unii, ii considera lipsiti de putere.

Mihaela-Theodora Popescu