Despre indoiala se spune ca ar fi aparut intr-o zi ploioasa de toamna. S-a atasat de un om mult mai sensibil decat altii si l-a transformat pentru totdeauna. In ce fel? La inceput, omul a devenit mai putin increzator. A inceput sa ezite din ce in ce mai mult atunci cand cerea altora ajutorul. Se descurca asa cum putea, evitand sa mai apeleze la cei fata de care incepuse sa simta o anumita retinere…
Indoiala l-a ajutat sa analizeze, sa compare, sa-si argumenteze anumite decizii, pentru ceilalti de neinteles. Astfel a luat o serie de decizii corecte, insa a devenit din ce in ce mai singur. Oamenii din preajma sa au inceput sa-l marginalizeze si sa-l eticheteze. La inceput i-au spus doar “un neincrezator”. Apoi i-au spus in mai multe feluri: “fricos”, “salbatic”, “necredincios”, etc, cu totii considerand ca ar fi ceva in neregula cu el. Chiar preotul acelei localitati l-a vizitat si i-a povestit despre Toma necredinciosul. A incercat sa-I convinga de faptul ca numai credinta reprima indoiala si ca a trai cu indoiala in suflet poate fi mai mult decat de greu. I-ar mai fi spus ca indoiala nu este o povara pentru un muritor de rand, adaugand ca “nu asa se traieste printre oameni”.
Omul observase si el ca ceva s-a schimbat. Simtise deseori ca acel “ceva” adusese o anume suferinta, diferita de cea fizica. Era foarte credincios si nu punea la indoiala planurile Divinitatii pentru el. Cu toate astea, intr-o zi si-a intrerupt rugaciunea si a intrebat deznadajduit “Ce se intampla cu mine? Merit eu o astfel de povara?” Apoi a asteptat indelung, dar nu a primit nici un raspuns.
A incercat sa gaseasca de unul singur o explicatie, dar in zadar. Viata sa devenise trista si fara nici o speranta. Indoiala ii adusese o mare suferinta si tocmai de suferinta fugise toata viata…
Apoi a venit primavara. Ploile abundente au umflat raul ce traversa localitatea. Podul pe care se circula era destul de vechi si subred. Oamenii care nu stiau ce este indoiala, nu sesizau insa nici un pericol.
Treceau zilnic cu carute tot mai incarcate, ignorand apele tot mai involburate.

Intr-o dimineata, omul nostru a travesat si el podul, dar a avut un puternic sentiment, necunoscut pana atunci, in legatura cu ce va urma. A trecut peste neputinta lui de a mai comunica cu ceilalti si a inceput sa povesteasca tuturor ceea ce simtea. Cu totii au ras de el, nesimtindu-se deloc amenintati. Nenorocirea s-a produs, podul s-a prabusit in apele involburate si au murit o multime de oameni. Abia atunci s-a inteles care ar fi rostul asa- zisei “indoieli”…
Nu stiu daca Aristotel a cunoscut o asemenea poveste, dar in lucrarea sa Etica a afirmat “Indoiala este inceputul intelepciunii”.
Cu sute de ani mai tarziu, Honoré de Balzac si-a exprimat un alt punct de vedere “Cine zice indoiala, zice neputinta” si sunt convinsa ca a avut motive serioase cand a facut o asemenea afirmatie…
In ziua de azi exista o multime de puncte de vedere in legatura cu raspunsul la intrebarea “De ce ne indoim?”.
Specialistii ne sfatuiesc sa ne detasam si sa nu ne mai punem atatea intrebari, pe cand unii ofera, din proprie initiativa, posibile explicatii.
Majoritatea psihologilor sunt de parere ca, atunci cand ne indoim de ceva sau de cineva anume, incercam sa evitam suferinta care ne-o poate produce sau ni se poate produce, adaugand ca, manifestata in limite normale, indoiala poate avea nebanuite consecinte pozitive.
Parapsihologii sunt de parere ca exista persoane foarte sensibile din punct de vedere senzitiv care pot percepe cu mult inainte, datorita capacitatilor lor speciale, ceea ce poate fi (sau deveni) un potential pericol.
Dumneavoastra ce credeti? Poate fi indoiala mai mult decat ezitare, neincredere, neputinta sau presentiment? Este o intrebare dificila la care cred ca ne putem gandi si de acum inainte…

Mihaela-Theodora Popescu