“Sire, zise bursucul, ţi-o spun cu toata sinceritatea ca daca vrei sa-i acorzi iertarea, Renard n-o sa-ti mai faca necazuri, nici tie si nici altora.[…] Am sa-l pun sa ia crucea.
Atunci regele l-a iertat. Si a dat porunca sa fie adusa crucea. Iata-l pe Brun ursul ca o aduce pe umar. E mare bucurie.[…] Renard nu stie daca o sa faca pana la capat drumul sfant. Dar, oricum, ia crucea si si-o pune pe umarul drept. I se mai dau apoi traista si toiagul. Cu cea dintai dupa gat, cu cel de-al doilea in mana, iata-l pe Renard pelerin. Regele ii cere sa le ierte tuturor raul pe care i l-au facut si ii cere deasemeni si lui sa renunte la toate sireteniile si la toate cruzimile. Renard nu refuza nimic. Atata timp cat n-a sters-o de acolo, el e intru totul de acord cu regele. Apoi, cu putin inainte de trei dupa-amiaza, paraseste palatul. In sufletul lui el ii uraste pe toti. Da pinteni calului si o porneste repede la trap. Iata-l ajuns intr-un desis. De departe ii zareste pe rege si pe regina impreuna cu alti demnitari. Atunci salta sus crucea si striga:
– Maiestate, iata emblema ta. Bata-l Dumnezeu pe al de m-a impopotonat cu mantia, cu toiagul si desaga asta. Te salut in numele lui Nur-ed-Din, eu, Renard, bunul pelerin.”
Fragment din Judecata lui Renart (Roman de Renart)
Mai inainte de a fi emblema cruciatilor, crucea cusuta pe vesmintele lor era un insemn de pelerinaj folosit in tot occidentul. Cu asta cruciada, pelerinaj de alta factura (mai multe – click aici), nu aduce nimic nou. Insa e probabil ca spusele Sfantului Matei, care luate de Urban al II-lea in anul 1095, in apelul sau de la Clairmont, sa fi contribuit la schimbarea in emblema privilegiata a drumului spre Ierusalim, a ceea ce nu era altceva decat un semn de pelerinaj ca atatea altele. Incepand cu prima cruciada, cei care isi propuneau sa faca acest drum sunt desemnati cu termenul latinesc de “cruce signati” (“marcati cu semnul crucii”). Cu ce aseamana aceasta cruce, care este in acelasi timp si semnul exterior al unui legamant si cel al apartenentei la o noua comunitate de pelerini inzestrati cu privilegii speciale? Pe care vesmant trebuia ea asezata? Din ce e facuta? Ce forma are? Ce culoare? Ce dimensiuni?
Atatea intrebari la care este greu de raspuns. Descrierile contemporanilor sunt putine si contradictorii. Marturiile iconografice, tardive, in rest nu pare deloc sa fi existat prescriptii obligatorii. Fiecare cruciat sau grup de cruciati fiind liber sa-si aleaga crucea. Pretinsa codificare a culorilor, cruce rosie pentru francezi, alba pentru englezi, verde pentru flamanzi, asa cum le prezinta un cronicar cu imaginatie, povestind plecarea in cea de-a treia cruciada sau asa zisa codificare dupa forma, ceea ce ar fi ajutat la diferentierea expeditiilor (crucea latina pentru Tara Sfanta, crucea inflorata pentru Spania, crucea in X – cea a Sfantului Andrei – pentru cruciada contra albigenzilor etc.) nu au la baza nici un adevar istoric. Crucile au fost de toate formele si toate culorile. Cea mai des folosita pare sa fi fost crucea latina, simpla, de dimensiuni reduse, decupata dintr-o stofa de culoare rosie si cusuta pe umarul stang. Dar o deosebita voga a cunoscut in secolul al XII-lea crucea cu bratele in ancora, iar cea de Malta in sec al XIII-lea. Crucea putea fi aplicata nu numai pe umar, ci si pe piept, intre omoplati, pe palarie sau pe manusi, putea fi purtata la gat sau atarnata la centura. Ea putea fi rosie, dar si alba, galbena, verde sau neagra. Era din panza, dar si din lemn, piele sau metal. O miniatura din secolul al XIII-lea reprezentand imaginea idealizata a unui cavaler cruciat ni-l arata imbracat cu o tunica militara, plina de cruciulite de Malta de culoare bruna si avand mai jos de umar o alta cruce asemanatoare de metal, tintuita pe camasa de zale.
Asadar avem o multitudine de simboluri, si toate pentru a marca imagistic, cat mai vizibil, apartenenta la un grup privilegiat. Mai mult, crucea reprezenta, la nivel de simbol, trasarea unei linii de conduita, ruperea de lumesc, dar si intrarea pe taramul lipsit de patimi al pelerinajului. Iertarea dusmanilor, moment cu semnificatie purificatoare, ii permitea celui ce urma sa “apuce pe drumul crucii” sa se desprinda de patimile si de pacatele trecutului pentru a apuca calea mantuirii. Preluat de luptatorii “in numele crucii” (cruciatii), marcajul vizibil cu semnul crucii atesta aceasta revendicare din sanctitate a rolului razboinicilor.
Ceremonialul, asa cum reiese si din fragmentul de mai sus, era complicat si incarcat de simboluri. “Le roman de Renart” (1170-1250) reprezinta o compilatie de povestiri si mistere medievale, de parabole si fabule maiestrit adunate sub forma unui compendiu in versuri, avand in marea lor majoritate autori anonimi. De remarcat este ca nu intotdeauna “purtarea crucii” se facea benevol, existand posibilitatea de a scapa de diverse pedepse sau sanctiuni prin imbratisarea simbolurilor cruciate. Juramantul insa il obliga pe cel ce-l depunea sa plece spre Tara Sfanta, orice abatere de la acest ritual insemnand abjurarea, ceea ce nu prevestea nimic bun pentru el.
Cei care plecau cu adevarat in cruciada ezitau sa-si mai coasa pe vesminte acest semn; ii preferau toiagul si scoica pelerinului obisnuit. In unele orase ca Regensburg, in 1248 interziceau oricui, sub pedeapsa cu moartea, sa arboreze crucea pe imbracaminte. De aici nemultumirea lui Renard, de a arbora cruce si isi saluta regele cu numele begului din Alep. Ironia consta aici ca se aminteste infrangerea cruciatilor in fata Alepului, in 1165.
Simbolul crucii incepe sa fie folosit dupa cruciade in heraldica, devenind o piesa onorabila. Regele Angliei in 1345 Francisc des Fossez, care a scris un tratat al stemelor in timpul lui Richard al II lea,, cunoastea atunci 12 specii de cruci deosebite in steme. Nicolae Upton, care a urmat lui des Fossez, relateaza ca in timpul sau erau atitea feluri de cruci, incit au renuntat sa le descrie pe toate. Relevanta acestor simboluri se va pierde de-a lungul timpului, revenind la primul – si cel mai important – de o maniera fireasca. Crucea va reprezenta, pentru toti, doar simbolul crestinismului, indiferent de forma, culoare sau material…
Alexandru Matei – istoric