Mitologie, superstitie sau adevar

In ultima vreme, atat de des se aud speculatii – care mai de care mai condimentate – despre sfarsitul lumii, incat ma intreb cat de multe putem inghiti fara niciun pic de discernamant. Lumea este efectiv agresata de e-mail-uri trimise in lant, filme si documentare mai bune, mediocre si mai des de-a dreptul prost concepute, de carti semnate cu pseudonime pompoase, toate militand pentru o problema – de fapt – deloc noua. De atatea mii de ani omul este preocupat de sfarsitul sau, indiferent de cultura careia ii apartine. In cadrul lumii crestine, Armaghedonul a constituit o teroare de-a dreptul milenara, cu ajutorul careia au fost manipulate milioane de oameni. Din frica pentru ce va urma in viata de dincolo de moarte, oamenii au facut multe lucruri imature, dupa cum putem vedea in istoria culturii. Inflorirea sectelor apocaliptice in ultimul veac si jumatate este un semn de o relevanta graitoare pentru semnalarea amplificarii acestui fenomen si nicidecum vreo eliberare a omului modern de sub apasarea subversiva a unei speculatii lansate si exploatate de unii oameni mai puternici. Ce este sfarsitul lumii de care omul se teme atat de mult? Este in fond o intalnire cu necunoscutul, la care omul de dupa era industriala nu poate reactiona ca inainte. Odata ce evolutia civilizatiei a produs “omul modern”, relatia noastra cu traditia si cu spiritualitatea autentica, purtatoare de sens si stabilitate s-a degradat – pentru unii iremediabil.
Ideile folosite frecvent de diverse scoli spirituale moderne despre importanta anului 2012 sau trecerea spre mileniul III – azi deja depasita – au la origini cateva sinteze de mitologie si filosofie a unor popoare cunoscute ca purtatoare a unor traditii spirituale de mare valoare, cum sunt cultura indiana si cultura mayasa. Oricat de mult se va scrie despre noua era, despre noua epoca, raportarea la anul 2012 este un fapt oarecum neimportant pentru cunoasterea reala si profunda a evolutiei cosmice, la ale carei radacini vom incerca sa ajungem prin consideratiile acestea. In principal ne vom referi la filosofia hindusa despre cele patru perioade ale unui ciclu cosmic, de la care au pornit in secolul al XIX-lea primele informatii despre sfarsitul epocii intunericului si inceputul epocii luminii.

Chiar daca viziunea crestina a sfarsitului lumii prezinta un viitor sumbru pentru omenire, adeptii conceptiilor spirituale moderne au adoptat conceptia orientala privind evolutia continua a lumii, prin oscilatii diverse, dar fara un sfarsit propriu-zis. Cand vorbim despre anul 999, 1999 sau 2012 avem in vedere ca in mintea multora dintre noi se asociaza haotic mai multe notiuni, nu tocmai limpezi si coerente. Este bine sa amintim ca exista superstitii sanatoase si superstitii periculoase. Nu putem sa ne temem de ceva ce nu stim, ce presupune si cu atat mai putin de ceva ce nu exista.

Sfarsitul apocaliptic al lumii este o conceptie relativ noua in omenire, caci mare parte din religiile lumii nu au o viziune sumbra despre acest presupus final. Cu exceptia crestinismului dogmatic, creatia este vazuta ca trecand printr-un proces continuu de evolutie. Se cunoaste un illo tempore initial, asemenea Genezei biblice, urmat de un drum de dezvoltare ce are ca final o reintegrare in lumea divina sau o asimilare in cadrul familiei sau totemului – vazut tot ca lume spirituala. Un sfarsit sumbru nu exista, ci doar cicluri de vieti si creatii care se succed.
In antichitate erau cunoscute in Asia si in Europa o succesiune de perioade cosmice care reprezentau un inceput si un sfarsit al unui ciclu. De la Hesiod din Theogonia apare in traditia europeana o viziune despre aceste patru epoci, pe care poetul grec le numeste epoca de aur, de argint, de arama si de fier. Ovidius va copia aceasta traditie si o va prelua in Metamorfozele sale. Cele patru epoci reprezentau varste ale omenirii, in care bunastarea si dreptatea treceau prin diverse grade de alterare de la aur spre fier. Traditia orientala ne transmite prin hinduism o conceptie cu o mare influenta privind ciclurile cosmice. Mare parte din ceea ce se sustine azi, despre presupusul sfarsit al lumii in anul 2012, are ca baza conceptia hindusa despre sfarsitul unui ciclu cosmic.
Marea epopee a indienilor, Mahabharata, este o poveste a sfarsitului lumii, a unei perioade similare cu cea prin care trecem noi acum. Toate filosofiile ulterioare ale Indiei au fost inspirate de aceasta epopee brahmanica. Acum doua secole, cand Europa descoperea India si scrierile ei sacre, lumea stiintei a fost deseori uimita de profunzimea filosofiei orientale. Din cadrul Mahabharatei, occidentalii cunosc in special Bhagavad Gita, de unde isi revendica originile filosofia yoga. Hinduismul considera ca universul este creat de o trinitate primordiala formata din Brahma, Vishnu si Shiva, fiinte divine care conduc impreuna evolutia cosmica. Shiva, parte din trinitate, poarta deseori atributul “distrugatorul”, caci lui ii revine sarcina de a distruge lumea din cand in cand pentru ca vechiul sa poata pieri, lasand loc unei nasteri a noului. Mahabharata prezinta o lupta de familie in care ajung sa fie implicate o multime de regate, fratii si verii luptand intre ei sub furia generata de Karna. Un fel de soare negru, acest Karna instiga neamurile la lupta. Dupa varianta lui de Polier, citata deseori de Georges Dumezil pentru caracterul ei profund esoteric, acest Karna este reprezentantul principiilor potrivnice evolutiei, din cauza caruia intreaga lume veche va fi implicata in razboiul care va aduce moartea unei mari parti a omenirii de atunci. Prezenta Fiului divin Krishna, o varianta indiana de Fiu al lui Dumnezeu, va reusi sa echilibreze lupta in sens spiritual. Insa ajutorul trimis de zei prin intruparea Fiului nu va mantui lumea de moartea provocata de luptele neamului Bharata. Sfaturile Fiului date eroului principal Arjuna nu reprezinta strategii care sa opreasca distrugerea lumii, ci doar un model de atitudine demna si de resemnare contemplativa, care poate duce la izbavirea spirituala. Varianta Mahabharatei care a fost publicata la Calcutta ca versiune oficiala a epopeei indiene nu contine indrumari despre interpretarea filosofic-spirituala a evenimentelor din marea lupta. Dumezil, reputat cercetator francez, a fost primul care a sesizat diferentele mari intre versiunea oficiala si cea anterioara, a contelui de Potier, privind conotatiile sale filosofic-religioase.

Dupa traditia hindusa, lumea trece printr-un ciclu cosmic de aproximativ 26 000 de ani, care are patru subdiviziuni, cum intalneam si in traditia europeana a varstelor omenirii. Aceste patru diviziuni poarta numele de Satya Yuga, Treta Yuga, Dwapar Yuga si Kali Yuga. Ultima yuga este numita epoca intunecata din care, dupa brahmani, omenirea iese treptat in ultimele decenii. Aceasta epoca intunecata, ca sfarsit al unui ciclu cosmic, poate naste superstitii, dupa cum am amintit la inceputul articolului. Kali Yuga din Mahabharata poate sta ca pilda pentru cei care se bazeaza pe traditiile orientale atunci cand prevad sfarsitul omenirii in 2012. In epopee, epoca intunecata reprezinta un mare razboi in care au murit multi oameni. Insa lumea nu s-a sfarsit si omul nu a fost parasit de zeii sai protectori la finalul acestei perioade intunecate. Caci Krishna, cel mai inalt spirit, a fost trimis pe pamant pentru a le darui oamenilor inalta sa filosofie. Conceptia data de el a straluminat epoca luminii, Satya Yuga, care a urmat finalului razboiului din Mahabharata. Intotdeauna lumea distrusa de epoca intunecata este condusa spre viitor de forte care ajuta la restabilirea armoniei. Dupa epoca intunecata, urmeaza mereu epoca luminii.
O parte a esoterismului modern, care propaga multiple teorii mai mult sau mai putin diletante, a folosit in ultimii ani elemente din viziunea apocaliptica crestina, amestecand-o cu faptul ca celebrul calendar maya se termina la solstitiul de iarna din anul 2012, dupa cronologia noastra moderna, suprapunand peste acestea – deloc fericit – ceea ce sustine invatatura brahmanica despre succesiunea epocilor cosmice. Etapa in care se afla omenirea acum este importanta si ne aflam intr-un punct critic al evolutiei Pamantului. Acest fapt este o realitate lesne de observat. Insa, pentru a nu ne afla in necunostinta de cauza si a nu lasa sa traiasca in noi orice superstitii sumbre nefondate, trebuie sa stim de unde se nasc miturile din jurul cliseului fatalist 2012. Pe de o parte este bine sa tinem cont de faptul ca crestinismul esoteric a propus pentru interpretarea Apocalipsei o viziune mai putin materiala, a unor lupte cu Fiara launtrica pentru a salva esenta divina din sufletul nostru, figurata prin Fecioara cu Soarele in pantece. Viziunea sumbra a Armaghedonului are in aceasta lumina alte conotatii. Pe de alta parte prin metoda comparativa se pot obtine multe rezultate pozitive, insa nu amestecand Mahayuga hindusa, cu finalul calendarului maya si cu o interpretare dogmatica foarte sumbra a sfarsitului umanitatii. Sa nu uitam ca tot metoda comparativa aplicata religiior lumii ne invata ca divinitatea, oricum am numi-o, Brahma, Allah, sau Domnius Deus, ne iubeste atat de mult incat ne va ajuta mereu sa iesim din intunericul in care cadem.
Omenirea a trecut mereu prin perioade mai bune si mai rele. Despre un sfarsit sumbru nu se poate specula caci, cum spune insusi autorul viziunii apocaliptice a erei crestine, despre ceasul acela nimeni nu stie, ci numai Tatal ceresc. Elitele spirituale moderne sustin ca ne aflam la sfarsitul epocii intunecate, fapt care trebuie sa ne puna serios pe ganduri. 2012 – finalul calendarului maya, sfarsitul Kali Yuga dupa traditia hindusa, venirea momentului Apocalipsei, sunt evenimente de o profunda semnificatie esoterica si mistica fata de care este mai bine sa nu ne dam cu parerea fara sa avem cunoasterea necesara. Ceea ce putem face ca oameni ai secolului XXI este sa ne intrebam ce facem noi pentru lume, cu ce contribuim la insanatosirea sau la distrugerea ei in fiecare zi a vietii noastre. In loc sa ne umplem mintile cu teorii idealiste care prevad (pe baza unor speculatii diletante) cutremure fatale, schimbarea polilor, modificarea timpului s.a., am putea incerca sa fim mai atenti si mai responsabili unii fata de altii. Sa consumam produse pentru fabricarea carora nu sunt otravite terenuri agricole din Africa sau chinuiti copiii orfani din India, sa nu mai taiem copacii care ne asigura un aer respirabil si sa evitam sa distrugem lumea in care traim. Daca vom continua in acest mod iresponsabil, se poate sa reusim sa starnim singuri un sfarsit al lumii, care nu va reprezenta mania zeilor, ci un gest de autodistrugere ce nu este scuzabil in niciun fel fata de copiii nostri sau fata de viitor.

prof.Dr. Sebastian Stanculescu – editor online