Despre recunostinta se poate spune ca este o gratitudine, o obligatie morala pentru o binefacere, un sentiment de recunoastere a datoriei fata de un binefacator. Sub aspect psihologic, recunostinta mai poate avea o anumita importanta si tocmai din acest motiv, m-am hotarat sa va prezint cateva idei.
Daca in Statele Unite ale Americii si Canada, recunostintei ii este dedicata in luna noiembrie a fiecarui an o sarbatoare cunoscuta sub denumirea de “Thanksgiving Day“, pe la noi, recunostinta a ajuns mai mult o atitudine morala.
Celebrata sau nu, recunostinta ca sentiment, poate avea un rol deloc de neglijat, indeosebi pentru persoanele pentru care valorizarea ar avea si o alta semnificatie. La aceasta concluzie am ajuns recent, dupa o discutie cu cineva, care face parte din categoria persoanelor care obtin rezultate semnificative numai atunci cand simt ca sunt apreciate, eventual recompensate. Cine este de vina? Se pare ca mediul in care au crescut, educatia care le-a fost indusa… cine mai stie?
Nu este o noutate pentru nimeni, in ziua de azi, auzim din ce in ce mai putine cuvinte de multumire, iar recunostinta se exprima din ce in ce mai putin. Pe majoritatea dintre noi, acest lucru nu ne deranjeaza, dar sunt si persoane care, prin structura lor, sunt (sau au devenit cu timpul) mult mai receptive la acest sentiment de recunoastere a datoriei. Zilele trecute am cunoscut o astfel de persoana si am constatat ca lipsa indelungata a unei astfel de valorizari, o adusese in pragul depresiei.
Daca as fi incercat sa o aduc cu picioarele pe pamant, spunandu-i sec “Fericit cel ce nu asteapta recunostinta, acela nu va avea nicio dezamagire”, as fi gresit crunt. Nu oricine poate suporta o asemenea replica, asa ca a trebuit sa ma gandesc la altceva.

Pentru a-i demonstra ca nu este singura care nu a primit multumire si nici recunostinta pentru eforturile si sacrificiile facute, cunoscand si ca este o persoana evlavioasa, m-am gandit sa-i reamintesc povestirea biblica a Vindecarii celor 10 leprosi, povestire pe care o voi reda pe scurt…
Mantuitorul Iisus Christos mergea spre Ierusalim si a trecut prin Samaria si Galileea. Intr-un sat L-au intampinat zece leprosi si I-au zis “Iisuse, invatatorule, ai mila de noi!”. Iisus, cand I-a vazut, le-a spus ‘”Duceti-va si aratati-va preotilor!” si pe masura ce se duceau, ei s-au vindecat. Doar unul dintre ei, Samaritean, cand s-a vazut vindecat, s-a intors si aruncandu-se cu fata la pamant I-a multumit. Privindu-l, Iisus Christos a zis “Oare n-au fost curatiti toti zece? Dar ceilalti noua, unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul asta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?”
Reamintirea acestei povestiri a pus-o serios pe ganduri si a avut un efect benefic extraordinar! Exemplificarea ideii ca nu toti oamenii sunt capabili a-si arata recunostinta fata de binefacatorii lor, a functionat de minune, fiind considerata de persoana in cauza si un test al credintei.
M-a privit lung, mi-a strans puternic mana si mi-a spus “Puteai sa-mi spui ceva de complezenta, dar tu mi-ai spus o povestire veche de mii de ani, aratandu-mi discret unde gresesc… Cum ai reusit?”
Am evitat raspunsul zambind, apoi ne-am vazut fiecare de drumul sau.
Analizand cele intamplate, eu consider doar ca am reusit sa ma fac inteleasa, utilizand o povestire cu tilc si o idee pe care o stiu de mai multi ani “Un om are dreptul sa-l priveasca pe celalalt de sus numai in momentul cand il ajuta sa se ridice”.

Mihaela-Theodora Popescu